Este aproape un an de când tot descopăr, zi după zi, cât de fragilă este fiinţa umană, mai ales la vârsta maturităţii, cât de uşor păşim strâmb şi ne năruim singuri tot echilibrul.

Dincolo de imaginea de “nebuni” şi “boschetari”, sunt destinele fărâmate, sunt aripile frânte, sunt cuvintele înecate de lacrimi, sunt gândurile negre - de neputinţă şi de resemnare - care fac nopţile albe.

Şi totuşi, din gramul de putere care le-a mai rămas, se ridică şi înfruntă mentalităţi şi circumstanţe: singurătatea, abandonul, izolarea, frigul, foamea, boala.

O sută de astfel de persoane am cunoscut în această perioadă; pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, pentru că Cerul le-a devenit casă. Am, în arhivă, o filmare cu un beneficiar care s-a stins, în vară, şi care avea întotdeauna, la plecare, un strâns de mână şi un “Vă foarte mulţumesc!”. Regăsesc, apoi, în pozele cu cei care vin la cantină zâmbete care şterg, pentru o clipă (căci atât durează zâmbetul lor) greul şi urmele lăsate de timp pe chipurile lor; cu unii mă întâlnesc pe stradă şi le văd stângăcia pe care o au când încearcă să fie “domnoşi”. Cred că îi ajută mai mult decât îmi dau seama faptul că nu se simt (sau nu ar trebui să se simtă) respinşi, judecaţi, evitaţi... cred că le oferă totuşi o stare de bine, chiar dacă durează, probabil, tot o clipă...

Mă simt norocoasă şi nu pot decât să mulţumesc pentru că am primit de la voi şansa de a-mi deschide ochii şi sufletul pentru astfel de oameni, în preajma cărora preferam să-mi închid ochii cândva, nu din repulsie, ci pentru că am şi eu unul exact ca şi ei în imediata mea apropiere şi pentru că doare...

“Mereu este loc de mai bine!” - îmi zic de fiecare dată când iese şi ultimul beneficiar din cantină, după masa de prânz... îi privesc şi ştiu că nu este puţin lucru pentru ei să aibă un loc al LOR unde să se spele, unde să se hrănească, unde să revină zilnic, ştiind că sunt primiţi, că nu le este închisă uşa, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre ei închid, la plecare uşi sparte ale clădirilor dezafectate, unde - în condiţii improprii - îşi trăiesc viaţa, căci nu se poate numi un trai decent în acele condiţii; iar alţii, nu au nici măcar ce uşi să închidă atunci când vin spre cantină...

Se spune că viaţa pe care o avem este rezultatul propriilor alegeri... eu nu cred că este doar asta, eu cred că nu doar alegerile personale ne influenţează cursul vieţii, cât - mai degrabă - neşansele, greşelile şi lipsa unui sprijin uman în momente critice... cine şi-ar dori să fie al nimănui, cine şi-ar dori să adoarmă singur, murdar ori flămând?

Şi totuşi, atât cât se poate, lucrurile prind sens pentru ei, când sunt oameni din instituţii sau asociaţii care le înţeleg momentele de revoltă, momentele de disperare şi care au o vorbă bună pentru ei...

Îmi amintesc o frază a unui cunoscut scriitor: “Dacă simţi durere, eşti în viaţă; dacă poţi simţi durerea altora, eşti OM!” (Lev Tolstoi)

Dacă eu, după aproape un an, am sentimentul de împlinire că, atât cât e posibil, sunt alături de ei, mă gândesc că pentru ceilalţi care reuşesc să ajute şi să facă bine de ani întregi, este deja un obicei asumat, însuşit, care le curge prin vene cu fiecare bătaie a inimii!

Ce mulţumire sufletească poate fi mai profundă?

Nu suntem în locul lor, dar putem ajunge oricând... e nevoie doar de neşansă, pe care însă o putem învinge dacă avem lângă noi sprijin uman, sprijin moral care să ne ajute să renaştem din propria sărăcie...