Ar fi trebuit să fie o zi obişnuită, ziua de 24 martie a.c., pentru noi şi pentru beneficiarii serviciului licenţiat Cantina Socială al Asociaţiei Caritas Eparhial Oradea: noi pregătim masa de prânz în cantina proprie şi ei, la ora 12.30, se prezintă la masă.

Dar, în urma situaţiei cu care ne confruntăm, nu doar noi ci lumea întreagă, nu mai este o zi obişnuită, aşa cum nu vor mai fi multe de acum încolo.

Iniţial, am decis să închidem cantina pentru o săptămână, pentru a avea timp să ne reorganizăm şi să găsim soluţii. În urma primirii unui ajutor financiar, am achiziţionat tacâmuri şi caserole de unică folosinţă pentru a-i putea deservi la geamul cantinei, luându-le astfel posibilitatea de a putea sta la masă, în condiţii civilizate, aşa cum o fac cei mai mulţi dintre noi.

Urma să începem pe 23 martie servirea la pachet, dar a sosit o a doua ordonanţă militară care interzice adunări mai mari de trei persoane. O altă zi neobişnuită, alte decizii de luat.

Ca în orice criză, persoanele vulnerabile devin mai vulnerabile şi, de obicei, victime: persoane vârstnice, persoane singure, persoane al căror venit nu depăşeşte 250 lei/lună, persoane ale căror cheltuieli de întreţinere depăşesc veniturile şi/sau asigurarea hranei zilnice pune în pericol stabilitatea financiară, persoane fără adăpost sau cu domiciliul instabil.

De aceea, am decis ca cei care treceau pragul cantinei să aibă, în continuare, o masă caldă asigurată, chiar în contextul actual al pandemiei cu care ne confruntăm, mergând noi în întâmpinarea lor şi ducându-le, acolo unde se află fiecare, singura masă din zi.

Astfel, începând de marţi 24 martie a.c. şi până când vom avea resursele necesare, o echipă formată din pr. Olimpiu Todorean, preşedintele Asociaţiei, Teodora Boda, asistent social şi Nicu Vinter, voluntar am plecat să distribuim masa de prânz celor 50 de beneficiari: 30 de beneficiari zilnici şi alţi 20 ocazionali.

S-a dovedit a fi o zi cu emoţii, o zi cu provocări, o zi în care am avut şansa de a interacţiona cu beneficiarii noştri în mediul LOR de existenţă, depăşind astfel limitele spaţiului cantinei, unde ei erau obişnuiţi să vină pentru a se putea hrăni.

O dată porniţi spre ei, am putut constata că şi-au respectat partea lor de angajament (care a presupus disponibilitatea lor pentru a ne a ne aştepta, conform celor stabilite anterior, precum şi în urma contactelor telefonice cu noi), ne-au aşteptat răbdători şi senini, surprinşi parcă de faptul că, de data aceasta, noi am fost cei care, într-un fel sau altul, i-am “vizitat” pentru a le face o bucurie atât de necesară traiului cotidian: hrana - pregătită, ca de obicei, de către bucătarul cantinei, în interiorul Centrului social “Maria Rosa” din Oradea.

Treptat, cât vom putea, ne vom adapta nevoilor individuale ale beneficiarilor noştri şi poate că această situaţie cu care ne confruntăm va da naştere altor zile obişnuite, în care să rămânem alături de ei, în care să nu se simtă ai nimănui, în încercarea lor continuă de a supravieţui vremurilor actuale. Căutând o motivare pentru a suporta consecinţele lipsurilor cu care se confruntă, beneficiarii serviciilor noastre sunt cei care ne oferă nouă energia de care avem nevoie pentru a fi, cât e cu putinţă, alături de ei; fiecare persoană vulnerabilă care trece pragul cantinei este - de fapt- o persoană puternică, aflată în progres constant cu fiecare pas timid pe care ei reuşesc să îl facă spre redobândirea unui echilibru pierdut tocmai din cauza lipsei hranei, a locuinţei, a celor dragi.

Mulţumirile lor repetate pentru acest demers se regăseau în privirile lor, iar lipsa cuvintelor unora dintre ei era suficientă pentru a descrie emoţia care parcă nu le dădea voie să vorbească; sentimentul de recunoştinţă pe care l-am simţit fiecare din echipa noastră, ajunsă astăzi la fiecare în parte, ne-a dovedit încă o dată că prin răbdare, implicare şi dăruire oferite tocmai acelora care au mai multă nevoie, dar care nu au resursele necesare pentru a dărui (la rândul lor) putem să găsim oricând inspiraţia şi motivaţia necesare pentru a le rămâne alături, chiar şi în această perioadă plină de restricţii.

La sfârşitul acestei acţiuni, am avut sentimentul că, deşi am păşit în mediul lor, ne-au “împrumutat” destule zâmbete şi trăiri interioare care să ne facă să simţim că suntem bineveniţi oricând, ca şi cum am păşi, la final de zi, pragul casei noastre.