Prima întrebare pe care ne-o oferă luna octombrie este: „Ce facem pentru Evanghelie?” Fiecare să răspundă personal în inima sa.
În această călătorie lumească avem ca mijloc cel mai puternic ajutorul Maicii Sfinte. Şi luna octombrie ne reaminteşte în mod particular rugăciunea Rozarului.
Rozarul este o devoţiune către Fecioara care ne aduce la Isus şi este un mod concret de a răspunde la invitaţiile Conciliului cu privire la devoţiunea faţă de Fecioara Maria.
Rozarul este o împletitură de laude, de binecuvântări şi de glorie către Maica Milostivirii, către aleasa lui Dumnezeu. Prin Rozar reamintim Mariei înalta sa misiune de a fi parte vie în misterul întrupării.
Iată frumuseţea Rozarului, excelenţa acestei rugăciuni. De câte ori noi spunem “Născătoare de Dumnezeu”, de atâtea ori reamintim disponibilitatea ei, misiunea sa, gloria sa.
Dar, Rozarul, mai mult decât a fi cântul şi imnul entuziasmului, admiraţiei şi iubirii este şi uşurarea inimii când se află în durere, este cea mai dulce rugăciune care oferă calmul, pacea şi seninătatea inimii.
Această rugăciune către Maria ce reprezintă un ciclu de mistere cu privire la viaţa lui Isus, Rozarul, este o rugăciune simplă şi accesibilă tuturor.
Această înşiruire de perle ieftine, transmite curente de viaţă nepământească în oasele noastre anchilozate, istovite de oboseală, lovite de nedreptatea socială şi de nevoi domestice.
Acest Rozar, în mâinile unei copile fortifică şi aduce puritate; în mâinile unui om de acţiune îi pune în inimă umilinţa, modestia, constanţa; în mâinile uni om de studiu, plin de glose şi teorii, îi redă spiritul; pus în mâinile unui defunct dă celor care trăiesc speranţa sigură de reîntoarcere la Tatăl.
Anul acesta vă oferim cinci meditații pentru Rozarul Carității. Meditațiile sunt urmate de două propuneri.
Meditaţia I-a
Înmulţirea pâinilor
Ucenicii colaborează la concretizarea solidarităţii prin împărtăşirea care corespunde nevoilor mulţimii flămânde şi ca model al unei biserici care, urmând exemplul Învăţătorului, „se frânge” şi serveşte până la dăruirea totală de sine. Când este o mulţime care aşteaptă şi odihna (Mt. 6,31) sare, pentru că un ucenic nu este niciodată leneş, ci trebuie să fie pregătit în orice moment să servească lumea, cu pâinea Cuvântului care hrăneşte nevoile cele mai profunde şi satură nevoile materiale ale omului şi atunci când par să lipsească mijloacele suficiente pentru a o face (Mt. 6,34), pentru că Învăţătorul intervine şi ajută.
Comportamentul lui Isus, care se interesează concret de nevoile materiale ale persoanelor flămânde, este o invitaţie pentru ucenic şi comunitatea creştină să strângă legătura între euharistie şi problemele omeneşti, între comuniunea cu Dumnezeu şi solidaritatea cu fraţii.
Ucenicul trebuie să fie întotdeauna pregătit să se pună în slujba mulţimii prin învăţătură şi împărtăşirea pâinii, chiar atunci când i se pare că nu are mijloacele suficiente pentru a o face, având încredere în ajutorul Învăţătorului.
Şi, după semnele evidente, cum ar fi înmulţirea pâinilor, ucenicii continuă să aibă inima împietrită, ca şi fariseii.
E nevoie de o legătură strânsă între euharistie şi viaţa socială, între comuniunea cu Dumnezeu şi solidaritatea frăţească.
Adevărata credinţă face să dispară preocuparea excesivă pentru bunuri materiale şi orientează către o scară a valorilor corectă.
Trăiesc eu astăzi Euharistia ca pe un raport profund de comuniune cu Dumnezeu şi izvor al solidarităţii frăţeşti? Cât de mare este credinţa mea?
Meditaţia a II-a
Pericolul bogăţiilor şi ucenicia
Ucenicul trebuie să ştie că, pentru cel care vrea să-L urmeze pe Isus, pericolul bogăţiilor este foarte mare. Întâlnirea cu bogatul, care respectă întru totul poruncile, dar incapabil de a se despărţi de bunurile sale pământeşti pentru a-L urma pe Învăţător, arată cât de mare este pericolul: „Cât de greu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!” (Mt. 19,23).
„Pentru a moşteni viaţa veşnică” (10, 17) nu este suficientă respectarea poruncilor, viaţa trebuie trăită ca un ucenic, cu solidaritate. Ucenicul trebuie să-L urmeze pe Isus ca un răspuns fără ezitare la chemarea Învăţătorului, fără să fie legat de bunurile sale, pentru a fi pregătit să le împărtăşească cu ceilalţi, cu credinţă deplină în Cel care cheamă, gata să-L urmeze imediat: „Îţi lipseşte un lucru: du-te, vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer; apoi vino şi urmează-Mă” (Mt. 19,21).
Cuvintele lui Petru indică cum se desfăşoară urmarea: „Iată, noi am lăsat totul şi Te-am urmat” (19,28). Ucenicul îşi orientează viaţa după cele două verbe: a lăsa tot şi a urma pe Învăţător; a lăsa toate bunurile materiale şi averile pentru a avea drept unică busolă în viaţă pe Isus şi Evanghelia Sa.
Toate acestea erau reale pentru cei care lăsau tot pentru a anunţa Evanghelia în primele comunităţi creştine: primire călduroasă, prietenie frăţească, ospitalitate plină de bucurie, comunitatea bunurilor, solidaritate în toate aspectele vieţii. Împreună cu dificultăţi şi prigoniri: preţul de plătit atunci când ucenicul şi comunitatea nu se închid în faţa lumii, ci se deschid pentru a mărturisi Evanghelia lumii.
Urmez logica posesiei sau a solidarităţii? În ce mod mă implic în problemele teritoriului şi a vieţii sociale din jurul meu? Acord mai multă importanţă domnirii asupra celorlalţi sau umilinţei şi slujirii? La ce trebuie să renunţ în viaţa mea pentru a intra în comuniune profundă cu Dumnezeu?
Meditaţia a III-a
Trăirea fericirilor
„Fericiți cei săraci cu spiritul, căci a lor este Împărăţia cerurilor!”
Sărac este cel care nu are nimic sau îi lipsesc cele esenţiale. Pe chipul săracului şi al nevoiaşului, ucenicul poate să recunoască prezenţa lui Cristos (Mt. 25,35-36) şi atenţia devine dragoste şi solidaritate. Dar ucenicul trebuie să-L urmeze pe Învăţător şi în sărăcie: fericiţi, deci, cei care sunt detaşaţi de bunuri materiale şi aleg sărăcia.
Detaşarea de iluzia averii şi a posesiei şi convingerea de a putea avea orice speranţă în dragostea milei lui Dumnezeu sunt condiţia interioară ideală pentru a putea primi Împărăţia.
„Fericiți cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!”
A trăi spiritul fericirilor cere capacitatea de a înota contra curentului. Cel prigonit pentru dreptate este cel care este gata să înfrunte riscurile unei vieţi de mărturie, care nu se descurajează în faţa dificultăţilor, care ştie să-L urmeze pe Învăţător chiar şi pe strada suferinţei împărtăşite şi a răbdării pentru Împărăţie.
Cum se poate trăi sărăcia într-un context cultural în care pe primul loc sunt bogăţia, posesiunea, iar consumismul este mecanismul profitului? Blândeţea şi îndurarea trezesc zâmbete, când totul pare că poate fi câştigat numai prin violenţă, agresivitate şi despotism: ariviştii, în economie ca şi în societate, „nu trebuie să aibă milă de nimeni”. Plânsul şi suferinţa, ca şi durerea şi moartea, sunt eliminate din viaţa de astăzi, au căutare eficienţa şi frumuseţea cu orice preţ: fericit este cel vesel, nu cel trist.
Ferice de cei care pot să se detaşeze de bunurile materiale şi să aleagă sărăcia şi modestia!
Care fericire o trăieşti mai uşor şi care este cea mai departe de modul tău de gândire şi de comportamentul tău? Eşti dispus să rişti pe propria piele pentru a înota împotriva curentului, pentru a mărturisi valorile evanghelice? Eşti hotărât în urmarea Domnului sau te încetinesc lanţurile echivocului şi ale compromisului?
Meditaţia a IV-a
Milostenia, rugăciunea şi postul
Milostenia este un fapt concret, imediat, dat celui care are nevoie. Dar, poate, nu rezolvă cauza situaţiilor nedrepte, care cer un angajament pe un plan mai vast, dar dacă este dezinteresată şi modestă, nu numai că oferă un ajutor imediat, dar devine un gest educativ şi profetic.
Rugăciunea stă în centrul celor trei practici religioase, pentru că oferă deschidere către raportul cu Dumnezeu şi duce la trăirea comuniunii intime cu El, dar pentru „făţarnici” poate fi o ocazie de a-şi manifesta ostentativ în public a fără a propria religiozitate. Ca şi milostenia, care trebuie să rămână ascunsă, rugăciunea trebuie făcută în tăcere şi în singurătate: „Ci tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns” (Mt. 6,6).
Postul, ca şi milostenia şi rugăciunea, trebuie purificat de dorinţa aparenţei. Semnificaţia postului stă în caracterul său de asceză şi de stăpânire de sine. Pentru a nu deveni un exerciţiu de căutare a propriei slave omeneşti, trebuie trăită cu bucurie şi milostenie. „făţarnicii îşi urâţesc feţele ca să arate oamenilor că postesc”, în timp ce ucenicul când posteşte îşi unge capul şi îşi spală faţa. Numai milostenia permite să se evite acest risc, pentru că mută atenţia ucenicului de la sine la cel nevoiaş, fără a căuta un efect sau un câştig de imagine. Numai dragostea poate să transforme sterilitatea renunţării într-o viaţă fecundă.
Isus propune o nouă interpretare a celor trei practici fundamentale ale religiei ebraice: milostenia, rugăciunea, postul; este nevoie să fie trăite în spiritul dragostei pure a lui Dumnezeu şi a slujirii gratuite a aproapelui.
Ce înseamnă pentru tine trăirea milosteniei astăzi? Te preocupă mai mult “a fi” sau „a avea”? Eşti un ucenic care se limitează la cuvinte sau mărturiseşti credinţa şi prin fapte?
Meditaţia a V-a
Judecata de apoi
Judecata va fi universală, pentru că vor fi judecaţi oamenii din toate popoarele şi din toate timpurile şi Fiul Omului, care vine cu mare pompă în slava dumnezeirii Sale cu toţi îngerii, este înfăţişat ca un păstor care, la sfârşitul zilei, desparte oile de capre.
Criteriul discriminator pentru evaluarea vieţii oricărei persoane nu este aparţinerea la un popor sau la altul, ci gradul de solidaritate concretă arătată lui Cristos, prezent în mod miraculos în orice nevoiaş: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în închisoare şi aţi venit la Mine” (Mt. 25,34-35).
Religiozitatea care îi place Domnului este angajamentul dragostei eficace şi solidare către fraţii nevoiaşi şi părăsiți ca răspuns la dragostea şi voia lui Dumnezeu: a iubi pe sărac şi a iubi pe Cristos. Judecata de apoi va avea loc la sfârşitul timpurilor, dar, pentru ucenic şi pentru comunitatea din toate timpurile, judecata se desfăşoară în permanenţă: Dumnezeu poate fi întâlnit în disponibilitatea şi deschiderea faţă de sărac şi nevoiaş şi astfel se determină sentinţa judecăţii de apoi.
Bogăţia şi ataşamentul de bunuri sunt un obstacol în urmarea lui Isus şi pot chiar împiedica mântuirea finală: numai detaşarea de bunuri redă libertatea.
După răspunsul afirmativ iniţial la chemarea Domnului, trebuie ca hainele de nuntă să fie făcute din dragoste concretă pentru nevoiaşi.
Nu este suficient să faci parte din biserică, trebuie să arăţi prin viaţă fidelitatea coerentă şi generoasă faţă de Evanghelie.
Te simţi îngreunat de ataşamentul faţă de bunuri în drumul tău către Domnul? Îţi ţeşi „haina de nuntă” cu dragoste pentru Dumnezeu şi fraţi? Spui numai „da”, sau mergi cu adevărat să lucrezi în via Împărăţiei? Care este dimensiunea socială a acestui efort? Cum se manifestă dragostea ta concretă pentru fraţii mai nevoiaşi? Te simţi stimulat să te implici social sau te limitezi să dai pomană?