Isus Cristos S-a făcut sărac pentru voi (2 Cor. 8.9)

1. „Isus Cristos [...] S-a făcut sărac pentru voi” (2 Cor. 8,9). Cu aceste cuvinte, Apostolul Pavel se adresează primilor creștini din Corint, pentru a da temei angajamentului lor de solidaritate cu frații și surorile nevoiașe. Ziua Mondială a Săracilor revine din nou în acest an ca o provocare sănătoasă pentru a ne ajuta să reflectăm asupra stilului nostru de viață și asupra numeroaselor sărăcii ale momentului prezent.

În urmă cu câteva luni, lumea ieșea din furtuna pandemiei, dând semne ale unei redresări economice care ar fi restabilit alinarea milioanelor de oameni sărăciți de pierderea locurilor de muncă. S-a deschis o privire de seninătate care, fără a face să uite durerea pentru pierderea celor dragi, promitea să se poată, în sfârșit, să se revină la relațiile interpersonale directe, să se reîntâlnească fără constrângeri sau restricții. Și acum a apărut la orizont un nou dezastru, menit să impună lumii un alt scenariu.

Războiul din Ucraina a venit peste războaiele regionale care au semănat moarte și distrugere în ultimii ani. Dar aici tabloul este mai complex datorită intervenției directe a unei „superputeri”, care intenționează să-și impună voința împotriva principiului autodeterminării popoarelor. Se repetă scene de tragică memorie și din nou șantajele reciproce ale unor oameni puternici acoperă vocea umanității care invocă pacea.

2. Câți oameni săraci generează nesimțirea războiului! Oriunde te uiți, vezi cum violența afectează oamenii lipsiți de apărare și pe cei mai slabi. Deportarea a mii de oameni, în special băieți și fete, pentru a le dezrădăcina și a le impune o altă identitate. Cuvintele psalmistului în fața distrugerii Ierusalimului și a exilului tinerilor evrei sunt încă o dată de actualitate: „Lângă râurile Babilonului/ acolo am stat și am plâns/ amintindu-ne de Sion./ În sălciile pământului acela / ne-am atârnat harpele,/ că acolo ne-au cerut cuvinte de cântare,/ cei ce ne-au robit, zicând: <<Cântați-ne nouă din cântările Sionului!>>/ Cum să cântăm cântările Domnului/ într-o țară străină?” (Ps. 136,1-4).

Sunt milioane de femei, copii și bătrâni forțați să înfrunte pericolul bombelor pentru a se salva, căutând adăpost ca refugiați în țările vecine. Cei care rămân apoi în zonele de conflict trăiesc cu frică și lipsă de hrană, apă, îngrijiri medicale și, mai ales, de cei dragi în fiecare zi. În aceste situații, rațiunea se întunecă și cei care suferă consecințele sunt mulți oameni obișnuiți care se alătură numărului deja mare de oameni săraci. Cum să dai un răspuns adecvat care să aducă ușurare și pace atâtor oameni, lăsați la cheremul incertitudinii și precarității?

3. A șasea Zi Mondială a Săracilor ia naștere în acest context contradictoriu, cu invitația – preluată de Apostolul Pavel – de a ne ține privirea ațintită asupra lui Isus, care „deși era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, ca să deveniți bogați prin sărăcia lui” (2 Cor. 8.9). În timpul vizitei sale la Ierusalim, Pavel îi întâlnise pe Petru, Iacov și Ioan, care îi ceruseră să nu-i uite pe săraci. Într-adevăr, comunitatea din Ierusalim se afla în dificultate serioasă din cauza foametei care a lovit țara. Iar Apostolul se ocupase imediat să organizeze o mare colectă în favoarea acelor săraci. Creștinii corinteni s-au arătat a fi foarte sensibili și de ajutor. La instrucțiunile lui Paolo, în fiecare prima zi a săptămânii strângeau ceea ce reușiseră să salveze și toată lumea era foarte generoasă.

De parcă timpul nu ar fi trecut niciodată din acel moment, în fiecare duminică, în timpul celebrării Sfintei Euharistii, facem și noi același gest, punând în comun ofrandele noastre pentru ca apoi comunitatea să poată asigura nevoile celor mai săraci. Este un semn că creștinii au făcut-o mereu cu bucurie și cu simțul responsabilității, astfel încât niciunui frate sau unei surori să nu lipsească ceea ce este necesar. Acest lucru era deja atestat de relatarea lui San Giustino care, în secolul al II-lea, descriind sărbătoarea duminicală a creștinilor împăratului Antoninus Pius, scria astfel: „În ziua numită <<a Soarelui>> ne adunăm cu toții împreună, locuitori ai orașelor sau ai zonei rurale și memoriile Apostolilor sau scrierile profeților se citesc atâta timp cât permite timpul. […] Se face apoi împărțirea și distribuirea fiecăruia dintre elementele consacrate, iar unele sunt trimise celor absenți prin intermediul diaconilor. Cei bogați și cei care doresc sunt liberi să dea, fiecare ce vrea, iar ceea ce se adună se depune la preot. El îi ajută pe orfani, văduve, și pe cei săraci de boală sau din altă cauză, prizonieri, străini care sunt cu noi: pe scurt, are grijă de oricine are nevoie” (Prima Apologia, LXVII, 1-6).

4. Revenind în comunitatea din Corint, după entuziasmul inițial, angajamentul lor a început să scadă și inițiativa propusă de Apostol și-a pierdut din avânt. Acesta este motivul care îl îndeamnă pe Pavel să scrie cu pasiune relansând colectarea, „pentru ca, după cum a fost disponibilitatea de a dori, să fie și împlinire, după mijloacele tale” (2 Cor. 8.11).

În acest moment mă gândesc la disponibilitatea care, în ultimii ani, a mișcat populații întregi să-și deschidă porțile pentru a primi milioane de refugiați din războaiele din Orientul Mijlociu, din Africa Centrală și acum din Ucraina. Familiile și-au deschis casele pentru a face loc altor familii, iar comunitățile au primit cu generozitate multe femei și copii pentru a le oferi demnitatea pe care o merită. Cu toate acestea, cu cât conflictul continuă mai mult, cu atât consecințele acestuia se agravează. Popoarelor care le primesc le este din ce în ce mai greu să dea continuitate în asistență; familiile și comunitățile încep să simtă greutatea unei situații care depășește situația de urgență. Acesta este momentul de a nu ceda și de a reînnoi motivația inițială. Ceea ce am început trebuie finalizat cu aceeași responsabilitate.

5. De fapt, solidaritatea este tocmai aceasta: împărțirea puținului pe care îl avem cu cei care nu au nimic, ca să nu sufere nimeni. Cu cât simțul comunității și comuniunii crește pe măsură cu stilul de viață, cu atât se dezvoltă mai mult solidaritatea. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că există țări în care, în ultimele decenii, s-a înregistrat o creștere semnificativă a bunăstării pentru multe familii care au ajuns într-o stare de viață sigură. Este un rezultat pozitiv al inițiativei private și al legilor care au susținut creșterea economică combinată cu un stimulent concret pentru politicile familiale și responsabilitatea socială. Moștenirea securității și stabilității obținute poate fi acum împărtășită celor care au fost forțați să-și părăsească casele și țările pentru a se salva și a supraviețui. Ca membri ai societății civile, menținem viu apelul la valorile libertății, responsabilității, fraternității și solidarității. Și, ca creștini, găsim mereu temelia ființei noastre și a acțiunilor noastre în caritate, credință și speranță.

6. Este interesant de observat că Apostolul nu vrea să-i oblige pe creștini să facă o lucrare de caritate. De fapt, el scrie: „Nu spun aceasta ca să vă dau poruncă” (2 Cor. 8, 8); mai degrabă, el intenționează să „testeze sinceritatea” dragostei lor în atenția și preocuparea lor față de cei săraci (cf. ibid.). La baza cererii lui Pavel se află cu siguranță nevoia de ajutor concret, însă intenția lui merge mai departe. El vă invită să faceți colecta, astfel încât să fie un semn de iubire, așa cum este mărturisit de Isus însuși. Pe scurt, generozitatea față de cei săraci își găsește cea mai puternică motivație în alegerea Fiului lui Dumnezeu care a vrut să se facă el însuși sărac.

Într-adevăr, Apostolul nu se teme să afirme că această alegere a lui Cristos, această „golire” a lui, este un „har”, într-adevăr, „harul Domnului nostru Isus Cristos” (2 Cor. 8, 9), și numai acceptând-o putem da o expresie concretă și coerentă credinței noastre. Învățătura întregului Nou Testament își are unitatea în jurul acestei teme, care se reflectă și în cuvintele apostolului Iacov: „Fiți dintre cei care pun în practică Cuvântul, și nu doar ascultători, amăgindu-vă; pentru că, dacă cineva ascultă Cuvântul și nu-l pune în practică, este ca un om care își privește fața în oglindă: de îndată ce s-a privit, pleacă și îndată uită cum a fost. Dar oricine își fixează privirea asupra legii desăvârșite, legea libertății și îi rămâne credincios, nu ca un ascultător uituc, ci ca unul care o pune în practică, își va găsi fericirea în practicarea ei” (Iacov 1,22-25).

7. În fața săracilor, nu se face retorică, ci se suflecă mânecile și se pune în practică credința prin implicare directă, care nu poate fi delegată nimănui. Uneori, însă, poate prelua o formă de relaxare, ceea ce duce la un comportament inconsecvent, precum indiferența față de cei săraci. Se mai întâmplă ca unii creștini, din cauza unui atașament excesiv față de bani, să se blocheze în folosirea proastă a bunurilor și a patrimoniului. Acestea sunt situații care manifestă o credință slabă și o speranță slabă și mioapă.

Știm că problema nu sunt banii în sine, pentru că fac parte din viața de zi cu zi și din relațiile sociale ale oamenilor. La ce trebuie să ne gândim este, mai degrabă, valoarea pe care o au banii pentru noi: nu poate deveni un absolut, de parcă ar fi scopul principal. Un astfel de atașament ne împiedică să privim realist viața de zi cu zi și ne întunecă privirea, împiedicându-ne să vedem nevoile celorlalți. Nimic mai dăunător nu i se poate întâmpla unui creștin și unei comunități decât să fii uimit de idolul bogăției, care ajunge să ne încătușeze la o viziune efemeră și falimentară asupra vieții.

Prin urmare, nu este vorba de a avea un comportament asistențialist față de cei săraci, așa cum se întâmplă adesea; în schimb, este necesar să te angajezi ca să nu lipsească nimănui ceea ce este necesar. Nu activismul salvează, ci atenția sinceră și generoasă care ne permite să abordăm un sărac ca pe un frate care-și întinde mâna ca să mă pot scutura de toropeala în care am căzut. Prin urmare, „nimeni nu ar trebui să spună că se ține departe de săraci pentru că alegerile lui de viață presupun să acorde mai multă atenție altor îndatoriri. Aceasta este o scuză frecventă în cercurile academice, de afaceri sau profesionale și chiar ecleziale. […] Nimeni nu se poate simți scutit de grija pentru cei săraci și pentru dreptatea socială” (Exortația Apostolică Evangelii Gaudium, 201). Este urgent să găsim noi căi care să depășească formularea acelor politici sociale „concepute ca o politică față de săraci, dar niciodată cu săracii, niciodată cu săracii și cu atât mai puțin inserate într-un proiect care unește popoarele” (Enciclica Fratelli tutti, 169). În schimb, trebuie să tindem să ne asumăm atitudinea Apostolului care le putea scrie Corintenilor: „Nu este vorba să vă puneți în dificultate ca să-i ușurați pe alții, ci să fie egalitate” (2 Cor. 8, 13).

8. Există un paradox pe care azi, ca și în trecut, este greu de acceptat, pentru că se ciocnește de logica umană: că există o sărăcie care îl face pe cineva bogat. Reamintind „harul” lui Isus Cristos, Pavel dorește să confirme ceea ce el însuși a propovăduit, și anume că adevărata bogăție nu constă în a acumula „comori pe pământ, unde molia și rugina le consumă și unde tâlharii se sparg și fură” (Mt 6, 19). ), ci mai degrabă în iubire reciprocă care ne face să purtăm poverile unii altora, astfel încât nimeni să nu fie abandonat sau exclus. Experiența slăbiciunii și limitării pe care am trăit-o în ultimii ani, iar acum tragedia unui război cu repercusiuni globale, trebuie să ne învețe ceva decisiv: nu suntem în lume pentru a supraviețui, ci pentru ca toți să aibă voie la o viață demnă și fericită. Mesajul lui Isus ne arată calea și ne face să descoperim că există o sărăcie care umilește și ucide, și există o altă sărăcie, a Lui, care ne eliberează și ne face senini.

Sărăcia care ucide este mizeria, fiica nedreptății, exploatării, violenței și a distribuirii nedrepte a resurselor. Este o sărăcie disperată, lipsită de viitor, pentru că este impusă de cultura risipei care nu permite perspective sau ieșiri. Este sărăcia care, deși ne forțează în condiția de sărăcie extremă, afectează și dimensiunea spirituală, care, chiar dacă este adesea neglijată, nu există și nici nu contează. Când singura lege devine calculul câștigurilor la sfârșitul zilei, atunci nu mai sunt frâne în adoptarea logicii exploatării oamenilor: alții sunt doar mijloace. Nu mai există salarii echitabile, ore de lucru echitabile și se creează noi forme de sclavie, suferite de oameni care nu au alternativă și trebuie să accepte această nedreptate otrăvitoare pentru a strânge laolaltă minimul pentru un trai.

Sărăcia care eliberează, dimpotrivă, este cea care se prezintă în fața noastră ca o alegere responsabilă de a ușura balastul și de a ne concentra pe esențial. Într-adevăr, se poate găsi cu ușurință acel sentiment de nemulțumire pe care mulți îl experimentează, pentru că simt că le lipsește ceva important și rătăcesc fără țintă în căutarea lui. Dornici să găsească ceea ce îi poate satisface, ei au nevoie să fie îndreptați către cei mici, cei slabi, cei săraci pentru a înțelege în sfârșit de ce aveau nevoie cu adevărat. Întâlnirea cu săracii îți permite să pui capăt atâtor neliniști și temeri inconsistente, să ajungi la ceea ce contează cu adevărat în viață și la ceva ce nimeni nu ne poate fura: iubirea adevărată și liberă. În realitate, săracii, înainte de a fi obiectul milosteniilor noastre, sunt cei care ne ajută să ne eliberăm de legăturile neliniștii și superficialității.

Un părinte și doctor al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, în ale cărui scrieri întâlnim puternice denunțuri împotriva comportamentului creștinilor față de cei mai săraci, scria: „Dacă nu poți crede că sărăcia te va îmbogăți, gândește-te la Domnul tău și încetează să te îndoiești de aceasta. Dacă n-ar fi fost sărac, nu ai fi fost bogat; acest lucru este remarcabil, că din sărăcie a venit bogăția abundentă. Pavel înțelege aici prin „bogăție” cunoașterea evlaviei, curățirea de păcate, neprihănirea, sfințirea și o mie de alte lucruri bune care ne-au fost date acum și în veci. Toate acestea le avem datorită sărăciei” (Omilii la a doua scrisoare către Corinteni, 17.1).

9. Textul Apostolului la care se referă această a VI-a Zi Mondială a Săracilor prezintă marele paradox al vieții de credință: sărăcia lui Cristos ne face bogați. Dacă Pavel a putut să dea această învățătură – iar Biserica a răspândit-o și a mărturisit-o de-a lungul secolelor – este pentru că Dumnezeu, în Fiul Său Isus, a ales și a urmat această cale. Dacă s-a făcut sărac pentru noi, atunci însăși viața noastră este luminată și transformată și dobândește o valoare pe care lumea nu o cunoaște și nu o poate da. Bogăția lui Isus este iubirea lui, care nu este închisă nimănui și ajunge la toți, mai ales la cei marginalizați și lipsiți de ceea ce este necesar. Din dragoste s-a dezbrăcat și și-a asumat condiția umană. Din dragoste a devenit un slujitor ascultător, până la moarte, moartea pe cruce (Fil. 2, 6-8). Din dragoste s-a făcut „pâinea vieții” (In 6, 35), pentru ca nimănui să nu lipsească ceea ce este necesar și să poată găsi hrana care hrănește pentru viața veșnică. Chiar și astăzi pare greu, așa cum era atunci pentru ucenicii Domnului, să accepte această învățătură (In 6,60); dar cuvântul lui Isus este clar. Dacă vrem ca viața să câștige asupra morții și demnitatea să fie răscumpărată din nedreptate, calea este a lui: să urmăm sărăcia lui Isus Cristos, împărțind viața din iubire, frângând pâinea propriei existențe cu frații și surorile, începând de la cel mai puțin, dintre cei cărora le lipsește ceea ce este necesar pentru a se realiza egalitatea, săracii să fie eliberați de sărăcie și bogații de deșertăciune, ambii fără speranță.

10. Pe 15 mai anul trecut, l-am canonizat pe fratele Charles de Foucauld, un om care, născut bogat, a renunțat la tot pentru a-l urma pe Isus și a deveni sărac și frate tuturor cu el. Viața sa eremitică, mai întâi la Nazaret și apoi în deșertul saharian, alcătuită din tăcere, rugăciune și împărtășire, este o mărturie exemplară a sărăciei creștine. Ne va face bine să medităm la aceste cuvinte ale lui: “Să nu-i disprețuim pe săraci, pe cei mici, pe muncitori; nu numai că sunt frații noștri în Dumnezeu, dar ei sunt și cei care îl imită perfect pe Isus în viața lui exterioară. Ei îl reprezintă perfect pe Isus, Lucrătorul din Nazaret. Ei sunt primii născuți dintre cei aleși, primii chemați în leagănul Mântuitorului. Ei au fost compania obișnuită a lui Isus, de la naștere până la moarte [...]. Să-i cinstim, să cinstim în ei imaginile lui Isus și ale sfinților Lui părinți […]. Să luăm pentru noi [condiția] pe care a luat-o pentru sine […]. Nu încetăm să fim săraci în toate, frați ai săracilor, tovarăși ai săracilor, suntem cei mai săraci dintre săraci ca Isus, și ca El îi iubim pe săraci și ne înconjurăm cu ei” (Comentarii la Evanghelia după Luca, Meditație 263). [1] Pentru fratele Charles, acestea nu au fost doar cuvinte, ci un stil concret de viață, care l-a determinat să împărtășească cu Isus darul vieții însăși.

Fie ca această a VI-a Zi Mondială a Săracilor să devină un prilej de har de a ne examina conștiința personală și comunitară și de a ne întreba dacă sărăcia lui Isus Cristos este tovarășul nostru credincios în viață.

Roma, San Giovanni in Laterano, 13 iunie 2022,

Pomenirea Sfântului Antonie de Padova.

[1] Meditație n. 263 pe Lk 2,8-20: C. DE FOUCAULD, La Bonté de Dieu. Méditations sur les saints Evangiles (1), Nouvelle Cité, Montrouge 1996, 214-216.